Am căzut în depresie vreo 3 luni

depresia

Ca să încep direct și fără menajamente, după cum spune și titlul articolului, am căzut în depresie vreo 3 luni. Am stat zile în șir până să mă hotărăsc dacă să scriu articolul ăsta sau nu, iar asta e povestea mea și nimic mai mult, o perioadă din viața mea pe care doresc să o împărtășesc cu lumea întreagă și pe care s-o recitesc de fiecare dată când voi crede că ceva e greu în viață. Practic, tot ce e scris aici reprezintă exact propria-mi experiență transpusă în cuvinte.

Nu duc lipsă de atenție și nici nu caut compătimire ori altceva. Pur și simplu acum am simțit că-i timpul potrivit pentru a publica articolul ăsta, că abia acum am ajuns la maturitatea emoțională de care aveam nevoie pentru a recunoaște cu capul sus că am suferit cândva.

Pe lângă articolele pline de călătorii, proiecte, optimism și tot ce mai e scris pe blog, iată că mai există și momente mai puțin frumoase în care să am cedat psihic, iar asta nu-i o scuză să nu scriu despre ele pentru că aici e de fapt locul unde mă simt liber, blogul personal.

Am decis să scriu textul ăsta pentru a-mi servi drept terapie și medicament, dar toate cuvintele de mai jos nu-s doar  pentru mine, ci și pentru oamenii care au nevoie de suport ori vreo vorbă bună când trec prin momente dificile și n-au cu cine să vorbească ori le e teamă. Am descoperit că în astfel de cazuri ajutorul și susținerea există peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să ne deschidem și să ne lăsăm ajutați.

Ăsta e un articol lung cât o zi de post și, din punctul meu de vedere, greu de digerat și de înțeles pentru unii oameni. S-ar putea ca ce am scris aici să fie poate prea personal sau prea sensibil pentru unii, dar l-am scris din dorința de a ajuta mai departe pe altă lume care nu știe cu ce se confruntă sau care habar n-are cum să facă față valului de stări ce te iau prin surprindere oricât de puternic ai fi. Am încercat să notez și să descriu fiecare trăire cât mai amănunțit astfel încât să pot oferi o imagine vizuală cât mai aproape de realitate a acelor luni grele.

Nu e de râs, ci mai mult de plâns, căci am simțit pe pielea mea că depresia nu-i joacă de copii și dacă nu ești destul de echilibrat ca persoană poate duce la lucruri nasoale. În astfel de cazuri tind să cred că ajutorul specializat din partea unui psiholog/psihoterapeut e de preferat. Chiar și eu, la recomandarea unei prietene, m-am gândit de multe ori și chiar destul de serios că ar trebui să fac câteva vizite la un cabinet, dar mi-a fost mult prea frică să merg și am zis că dacă nu reușesc să scap ori să reduc intensitatea depresiei până după anul nou, atunci altă soluție nu am.

În cazul meu depresia a început cam în prima săptămâna a lui noiembrie și m-a ținut cam până în noaptea de Revelion când am simțit că am pierdut și ultima speranță. Voiam să mă împac cu o tipă, iar ironia sorții a făcut ca respectiva domnișoară să nu mai simtă aceleași lucruri pentru mine și să nu poată să fie din nou cu mine. Toată povestea asta a fost cu atât mai dureroasă pentru că în sinea mea credeam că ea va fi acolo pentru mine mereu, ceea ce s-a dovedit a fi impresie falsă pe care o aveam și în același timp o lecție de viață.

Cauzele depresiei mele și circumstanțele care au făcut-o să apară sunt oarecum lipsite de importanță pentru că acum nu mai înseamnă mare lucru sau nu vreau să mai însemne. Ceea ce contează acum e modul în care am trecut peste și cum s-a manifestat depresia.

Mi-a fost incredibil de greu să fac față unei stări cu care nu mai avusesem de-a face niciodată și credeam că a vorbi despre asta e ceva rușinos și înjositor pentru că lumea te privește cu alți ochi dacă te vede că ești slab. Nu voiam să povestesc nimănui prin ce trec și nici nu doream ajutorul cuiva. Asta până când pur și simplu nu am mai rezistat în fața suferinței. În fiecare noapte mă trezeam de cel puțin două ori și mă gândeam la tipa respectivă, iar dimineața eram mort de oboseală pentru că nu reușeam să mă odihnesc cum trebuia. Ziua stăteam singur cu gândurile mele pe care oricât voiam să le alung și să le evit, tot mă loveau ca o săgeată fix în inimă.

Îmi doream să nu mai fiu singur și să am pe cineva cu care să împărtășesc tot ceea ce simt, să îmi deschid sufletul și să primesc înapoi, cu o sinceritate la fel ca a mea, aceleași sentimente, însă nu a fost posibil și-am fost nevoit să merg înainte. Practic, să trăiesc ce înseamnă depresia.

Singurele chestii care reușeau să mă deconecteze și să îmi alunge gândurile erau serviciul, țigările și alcoolul. În aceste 3 lucruri îmi găseam refugiul. Evadam din propria-mi minte și fugeam din fața suferinței pentru câteva minute sau ore. Era bine, uitam de ce mă rănea, dar la fel ca de fiecare dată, seara înainte să adorm, noaptea și dimineața, gândurile depresive reveneau și mă întristau.

Cred că aș putea să spun că lunile alea trei au fost cam cele mai crâncene luni pe care le-am trăit până acum. În fiecare zi eram lipsit de motivație de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. Nu puteam să fac absolut nimic constructiv și care să mă ajute să ies din starea de auto-compătimire și auto-distrugere.

În fiecare moment pe care îl trăiam singur, indiferent că eram acasă, în metrou, pe stradă, la magazin sau oriunde altundeva, eram surprins de atacuri de panică și de fiecare dată era altfel pentru că mă încercau tot felul de stări nasole care îmi dădeau viața peste cap.

Îmi place să cred despre mine că în ciuda faptului că simt o mulțime de chestii banale pentru orice lucru și că mă gândesc la o tot felul de chestii, sunt o fire puternică care nu se lasă influențată ușor de ceea ce se întâmplă în exterior, dar de data asta era ceva nou ce nu puteam să controlez. Gândurile veneau fără să le chem și îmi apăsau butonul de play la tot felul de filme în cap care dădeau naștere la noi atacuri de panică ce se manifestau prin palpitații teribile, lipsa poftei de mâncare, tensiune mărită îngrozitor, frisoane care mă umpleau de transpirație nopți la rând, imposibilitatea de a respira normal și stări de agitație permanentă. Parcă nu mă puteam mișca.

Până acum n-au știut decât câteva persoane despre ceea ce simțeam și despre luptele care se dădeau în interiorul meu ca să fiu bine, iar acele persoane nu m-au ajutat cu sfaturi pentru că orice sfat îmi dădeau se lipea de mine cum se lipește uleiul de apă. Ajutorul lor a venit altfel, arătându-mi că mă susțin și că îmi doresc binele. Mi-au arătat că oricât de jos aș fi fost, ei au fost lângă mine și m-au susținut ca să pot să îmi revin. Poate astea au fost sesiunile de terapie pe care le-am ocolit evitând să merg la psiholog.

Chiar dacă pare rușinos, și pe bună dreptate, uneori chiar e, îmi amintesc că după perioada asta nasoală, la o discuție în oraș, un prieten mi-a povestit că l-am sunt într-o dimineață (pe la 3-4) mort de beat ca să-i cer sfaturi despre cum a trecut el peste o relație destul de importantă din viața lui și că m-a ascultat până nu am mai fost în stare să vorbesc.

Sincer, eu habar n-am când l-am sunat și nici ce am discutat, dar sunt convins că nu ar avea de ce să inventeze astfel de chestii și mă văd în stare să sun oamenii urlând disperat după ajutor când singur nu mă pot mobiliza. După discuția asta mi-am dat seama că merit mai mult și nu are rost să fiu depresiv. Astfel am început să-mi controlez ușor-ușor gândurile.

M-a ajutat foarte mult faptul că am reușit, după o vreme bineînțeles, să mă automotivez ca să trec peste ceea ce a însemnat pentru mine o experiență plină de suferință pe care nu i-o doresc nimănui. Erau zile când mă uitam la telefon așteptând să mă caute cineva, oricine, dar toți oamenii aveau alte probleme, mai importante decât mine pentru că fiecare are propria viață pe care trebuie să și-o trăiască. Atunci mă simțeam lipsit de importanță și abandonat.

Credeam că sunt ultimul om de pe pământ și nu reușeam să fac nimic. Doar zăceam pe canapea în timp ce mă uitam la filme și pierdeam toată ziua. Așa am pierdut zile întregi, fără să fac nimic. Practic eram un om transformat într-o legumă. Nu produceam nimic constructiv și nici nu lucram la bunăstarea mea fizică, mentală ori materială.

În toată perioada asta am avut zeci, poate chiar sute de gânduri, că totul va reveni la normal și eu voi fi bine. Nu asta era soluția, ci trebuia să trec prin astfel de momente și să mă vindec. Voiam să fiu bine din nou, dar nu știam cum. Visam cu ochii deschiși la planuri ce se conturau frumos în mintea mea, la excursii prin Europa, la o mică petrecere de ziua mea ce semăna cu un minifestival, la fugit în lumea largă și la evadare. Visam că se vor întâmpla minuni și că totul e doar un coșmar din care trebuie să mă trezesc bucurându-mă nespus că s-a terminat cu suferința.

Am căutat speranța de a-mi fi mai bine în orice mă înconjura. Voiam să mă implic în tot felul de proiecte –  poate, poate voi uita. Voiam să fac multe. Încă vreau. Totuși, în ciuda faptului că îmi doream ceva din tot sufletul, nu se întâmpla. Doar timpul le rezolvă și trebuia să îmi asum asta pentru că doar el vindecă rănile sufletului și lasă în urmă cicatrice ce pot fi acoperite numai de noi trăiri și sentimente.

De internet nu mai vorbesc. Am răscolit o mulțime de site-uri și blog-uri căutând luminița de la capătul tunelului. Atunci am descoperit că nu sunt singurul care trece prin asta și mi-am zis că dacă alții au putut să fie bine, atunci pot și eu.

Am început să empatizez cu oamenii din spatele poveștilor pentru că știam că au trăit aceeași chestie ca mine, că le-a fost greu, că au fost la pământ fizic și psihic, dar că au trecut după o vreme peste depresie. Asta a fost parte din terapia pe care am urmat-o și care a înflorit frumos mai departe.

Nu are cum să funcționeze la toți asta, însă poate să ajute.

 

P.S.: În clipa în care m-am apucat de scris articolul ăsta încă mai sufeream puțin chiar dacă cea mai mare parte a depresiei a trecut, iar până să îmi fac curajul să îl public a trecut foarte mult timp, vreo câțiva ani buni.

2 Comments

  1. Acum 3 ani jumate mi-am dat sufletul la diavol am cazut in depresie inca mai am tentative de sinucidere incerc sa stau de vorbă cu alte persoane. Unele persoane imi fac mai mult rau in loc sa ma ajute

    • Imi pare rau sa aud asta, dar e foarte bine ca ai reusit sa constientizezi starile prin care treci. De aici inainte ar trebui sa incerci sa vezi ce poti sa faci ca sa iti fie bine, sa poti sa traiesti si sa te bucuri din nou.

      Incearca sa mergi si la un psiholog, poate ajuta.

Continuă discuția mai jos:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.