Turul din Sibiu s-a terminat destul de repede pentru că l-am început cam pe la amiază, iar la ora 17:58 trebuia să mă urc în trenul InterRegio al C.F.R. pentru următoarea destinație vizată, adică Cluj-Napoca. Înainte să părăsesc frumosul oraș al cărui centru, noaptea pustiu, devenise în plină zi un adevărat târg al mărțișoarelor pentru că era 1 martie, trebuia să mănânc și eu ceva pe ziua respectivă. În consecință, l-am rugat pe prietenul care îmi făcuse turul pe straduțele Sibiului să mă conducă la un fast-food pentru a termina cât mai repede haleala deoarece eram presat de timp. Nu mai rețin cum se numea respectivul local, dar shaorma la farfurie am savurat-o cu mare poftă și pot să afirm, dacă nu pun pe seama foamei tot ospățul, că a fost delicioasă. Ca să fie totul și mai frumos, ni s-a alăturat peste ceva timp un fost coleg de liceu de-al meu care locuiește de câțiva ani în Sibiu cu care am depănat câteva amintiri în puținul timp rămas, iar apoi m-a condus la gară.
Aș putea spune că am ajuns aproape la limită să cumpăr biletul cu reducerea aplicată și să mă urc în vagonul mai mult gol decât plin. Și de astă dată am prins un loc singur ceea ce m-a mulțumit deoarece doream să mă reapuc de citit. Am observat o mare diferență între trenul cu care am mers la Brașov și cel care mă ducea la Cluj. Diferența consta în faptul că primul era plin de călători, iar acesta nu avea decât câțiva pasageri. Oare cum mai poate să țină active aceste curse păguboase C.F.R.-ul? Chiar dacă această companie de stat are acum datorii de zeci de milioane de lei, mă gândesc că se compensează cumva diferențele uriașe dintre pierderi și câștiguri. Zic asta doar ca să nu fiu foarte negativist și să dau crezare privatizării C.F.R., lucru ce mă întristează deoarece o țară fără o rețea de transporturi bine pusă la punct, e o țară ce se ofilește din ce în ce mai mult.
A urmat, așadar, drumul de aproximativ patru ore, în care nu m-am plictisit nicio secundă. Îmi doream, totuși, să parcurg acest traseu la lumina zilei deoarece aș fi vrut să văd pământul negru al Transilvaniei, dar n-am avut noroc și am călătorit de la asfințit până ce s-a întunecat de-a binelea. În stânga mea, pe alt rând de scaune se afla un moșuleț care, la un moment dat, a simțit nevoia de socializare și a deschis gura pentru a începe o conversație cu mine. Am aflat astfel că venea de trei ori pe an cu trenul de la Craiova în vizită la fiica lui și o singură dată cu mașina. Nu înțelegeam de ce venea doar de 3 ori cu trenul, dar omul a fost binevoitor și mi-a explicat că avea doar șase cupoane de pensionar pentru a călători cu trenul și din această cauză a patra oară îi convenea mai mult să parcurgă această rută, Craiova – Cluj-Napoca, cu mașina personală. M-a uimit faptul că la vârsta lui știa destul de multe lucruri despre filme și tehnologiile astea moderne. Mi-a povestit că își descărca singur filmele în format DVD-Rip sau Blu-Ray, iar apoi mi-a zis că era la curent cu serialul Spartacus, care, la fel ca și mie, i se părea destul de pornografic. Am continuat să vorbim despre bere, despre transportul feroviar, despre România și iată că nici nu am observat cum a trecut timpul, iar trenul a ajuns la Cluj.
După debarcare primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot telefonul din buzunar și să cer indicații prietenei care urma să mă cazeze. Au urmat câteva țârrrrr-uri și mi-a răspuns spunându-mi că se află într-un pub la vrea 15 minute depărtare de gară și mi-a sugerat să iau un taxi, dar am preferat să merg pe jos pentru că astfel aveam ocazia să mai văd o mică parte din oraș. Așadar, am luat-o la picior trecând pe lângă Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, pe lângă o biserică și pe lângă o sinagogă dacă nu mă înșală memoria. Toate acestea se aflau pe strada Horea din Cluj, iar după fix 15 minute de umblat în spate cu geanta cea mare plină de haine și alte minunății, am ajuns la Irish Pub.
Aici, toți cei 5 oameni de la masă anunțau prin starea lor de spirit că va fi o seară liniștită în care vom bea maxim 2 beri de fiecare, vom mânca și vom merge să dormim. Seara, însă nu a continuat așa pentru că au mai sosit o verișoară de-a prietenei mele împreună cu soțul ei, iar totul a luat o întorsătură așa cum îmi place mie. Radu, că așa îl chema pe tipul cel nou, un om extraordinar de la care am învățat ceva lucruri noi și căruia i-am promis că le voi transmite mai departe, și-a comandat o bere la 1 litru, cum de altfel am făcut și eu. Din discuție în discuție, am ajuns la studenția lui și mi-a povestit despre tot felul de moduri de a bea diferite băuturi. Eu, fiind puțin sceptic nu l-am crezut și astfel s-a oferit să îmi și arate care-s ritualurile respective, dar la rândul meu, dornic de experiențe noi și fără să mă las mai prejos am fost de acord să fac tot ce face și el. De aici începe nebunia plină de experiențe noi și amintiri pe care nu o să le uit niciodată.
Am început cu berea amintită mai sus, apoi cu tequila și sambuca. Berea am băut-o normal, dar tequila am băut-o ca bărbații adevărați și anume: sare pe nas, lămâie în ochi, iar tequila pe gât. Cât despre sambuca, țin să menționez că ea se flambează de obicei în pahare, dar noi am flambat-o în gură. Nu are rost să încep să descriu pas cu pas cum se execută fiecare băutură, dar dacă se găsesc doritori să experimenteze cu mine, cu mare plăcere le arăt. Noaptea nu s-a terminat încă, iar noi am continuat-o la Turda, pentru că acolo mi se oferiseră o cameră, o saltea și o pătură ca să am un loc unde să dorm. Neavând somn și dorindu-mi să mai fac conversație, am rămas cu Radu în bucătărie lângă o sticlă de palincă. Nu sunt băutor de țuică sau palincă, dar pentru că eram în inima Ardealului am stat pe lângă acea sticlă, bând câte un păhărel pe oră ca să nu ne îmbătăm grav, până la 06:30 dimineața.
Nu cred că voi reuși niciodată să laud seara aceea destul de mult pentru că m-am simțit minunat cât timp am fost cu acei oameni plini de viață și de un calm neîntrecut, la Cluj și Turda. Cu părere de rău, momentul să plec a venit. Mi-am comandat un taxi și trebuia să merg la ieșire din Turda pentru a face autostopul sau pentru a merge cu un microbuz înapoi la Cluj. Am ajuns exact la timp pentru a prinde un microbuz care se pusese în mișcare. Norocul a venit de data asta din partea taximetristului care a depășit microbuzul, a pornit avariile și care mi-a oferit astfel o cursă până la Cluj cu microbuzul. Drumul de 32 de kilometri a fost plăcut pentru că am reușit să admir dealurile Ardealului. Călătoria nu a durat mult și am ajuns în oraș, fix lângă Teatrul Național din Cluj și lângă Statuia lui Avram Iancu. În spatele statuii lui Avram Iancu se afla Catedrala Maicii Domnului. Uitasem să amintesc că în drum spre Napoca (denumirea latină a orașului) l-am sunat pe un prieten pe care l-am cunoscut cu doar câteva săptămâni înainte la o petrecere în căminul studențesc Leu A din București. Acest român, stabilit în Spania, dar care a venit în România cu bursă Erasmus (mi se pare foarte tare ideea) a fost de acord să îmi facă un mic tur al orașului.
Mergând pe Bulevardul Eroilor am trecut pe lângă statuia Lupoaicei care îi hrănește pe Romulus și Remus (cei doi întemeietori ai Romei) ajungând astfel la statuia lui Matei Corvin din Piața Unirii. Aici m-am întâlnit cu Adi și ne-am îndreptat spre Muzeul de Istorie lăsându-l în urmă, apoi am trecut peste Someșul Mic pentru a putea urca mai departe pe Aleea Scărilor ce se întindea pe dealul Cetățuia. Aici am văzut Monumentul Eroilor Neamului și am putut să admir orașul Cluj-Napoca de la înălțime. Urcarea a fost destul de anevoioasă pentru că eu căram acea geantă grea pe umeri, dar coborârea a fost super lejeră. Pașii ne-au purtat mai departe spre deja cunoscutul Irish Pub pentru a păcăli și stomacul pe ziua respectivă. După un mic-dejun (prânz, cină, spuneți-i cum vreți) destul de consistent am plecat spre statuia lui Mihai Viteazu, loc în care ne-am și despărțit.
Doream să văd și Grădina Botanică, dar într-o vreme destul de rece cum era atunci, natura încă era moartă și nu prea aveam ce să admir. M-am întors, deci, pe strada Horea până la gară cu gândul să iau un tren spre Timișoara, dar am aflat că ajungeam la destinație abia a doua zi în jurul prânzului. Atunci m-a lovit oarecum teama din cauza faptului că aveam de respectat un program. Ce să fac? Unde să dorm? Cum mă descurc mai departe? De data asta m-a salvat telefonul pentru că am găsit o cursă la 17:30 cu microbuzul până în Oradea, iar de acolo un tren care mă ducea la Timișoara la 20:08. Fără să stau pe gânduri m-am dus la autogară, am așteptat șoferul care mi-a zis că ajunge la Oradea în jur de 20:15, deci nu aveam nicio șansă să prind trenul. M-au cuprins din nou aceleași gânduri de mai devreme, dar i-am explicat șoferului situația în care mă aflam și mi-a promis că va face tot posibilul să ajung la timp.
Drumul până la gara din Oradea a durat mult mai puțin și am reușit să îmi iau bilet, dar nu până la Timișoara, ci doar până la Arad pentru că între timp îmi schimbasem planurile puțin. Mă gândesc că până acum, în această excursie, am întâlnit numai oameni binevoitori și d-asta mi-a mers atât de bine.
Închei aici articolul acesta, cu promisiunea că următorul va conține detalii despre Timișoara și evenimentele de acolo. Aaa… din nou, dacă vreți să vedeți pozele din Cluj pentru a înțelege mai bine traseul, le găsiți aici.
