Aveam o perioadă, prin 2015, când îmi doream cu ardoare să citesc cât mai mult, dar nu știam ce anume și astfel am încercat să ma inspir din orice lucru mărunt care mă înconjoară. S-a întâmplat ca această carte s-o descopăr într-o călătorie cu metroul, în mână la cineva – o străină chiar. M-am chinuit să văd coperta cărții câteva minute bune, timp în care am trecut de două stații cu metroul, dar abia la treia am reușit să deslușesc titlul de pe copertă. Întâmplarea asta m-a intrigat atât de mult încât am hotărât pe loc că trebuie s-o cumpăr și s-o citesc.
Primele gânduri după ce am dat gata cam cincizeci de pagini din Ucenicul arhitectului mi-au arătat că autoarea a încercat să ofere cât mai multe detalii despre lumea secolului al XVI-lea din Istanbul astfel încât să-l transpună pe cititor fix în mijlocul acțiunii. Nu e un lucru neapărat rău că romanul abundă de detalii, însă e dificil de asimilat atât de multe informații într-un timp atât de scurt. Cred că la o a doua lectură totul ar părea mult mai familiar, iar înțelegerea romanului și construirea cadrului acțiunii în mintea cititorului ar fi cu siguranță mai lesne.
După cum admite și autoarea, în romanul său timpul curge altfel decât în realitate, fapt ce ține de abordarea direcției în care merge povestea și nu neapărat de adevărul istoric ori cronologic. Timpul, ba se mișcă cu o viteză uluitoare neținând cont de perioade îndelungate, ba se poticnește concentrându-se pe anumite detalii. Am simțit, nu de puține ori, că acțiunea e cursivă și că înțelegerea poveștii și a vieții complicate a lui Jahan e lesne de cuprins și de înțeles, însă pe toată durata lecturii am avut sentimentul că personajul nu înaintează în vârstă, ci rămâne același de la începutul romanului fără a da dovadă că s-a maturizat pe parcurs.
Ca orice erou sau personaj principal, Jahan se confruntă cu numeroase dileme existențiale sau situații critice cărora, printr-un noroc nativ, reușește să le facă față fără prea multă căzneală și fără a se strădui să gândească prea mult. Pe lângă amenințarea venită din partea căpitanului Gareth de la începutul cărții și câteva situații limită ulterioare, m-aș fi așteptat, totuși, să existe mai multe puncte critice care să mă țină cu sufletul la gură sau chiar provocări și răsturnări de situație. Cu toate acestea, aflarea vieții cornacului ce a devenit ucenicul arhitectului Sinan a reușit să mă captiveze cât să nu mă facă s-o uit în vreun loc anume.
Povestea sau chiar viața indianului Jahan m-a făcut să visez la o reîntoarcere în orașul de pe Bosfor, să mă pierd printre străduțele și clădirile printre care odinioară au călcat sultani, viziri, imami, ieniceri sau chiar salahori ori îngrijitori ce locuiau la menajeria seraiului având grijă de felurite animale. Chiar dacă știam asta, Elif Shafak mi-a reamintit că Istanbulul e un oraș al contrastelor, un oraș plin de viață și un oraș în care în vechime viața tuturor locuitorilor săi atârna de-un fir de ață, căci poruncile sultanului erau lege pentru toți.
În timp ce citeam pagină după pagină mi-a fost imposibil să nu observ cât accent s-a pus pe religie și pe faptul că locuitorii din Istanbul de pe vremea aceea erau extrem de superstițioși deoarece tot ce era ciudat se putea pe seama djinnilor, iar necazurile se rezolvau prin rugăciuni către Allah.
Se prea poate ca pe mine să mă fi atras atât de mult cartea asta pentru că dinainte să știu ceva despre autoare, am intuit originea ei turcă, după nume. Iar eu am o anumită fascinație față de tot ce ține de turci: limbă, obiceiuri, comportament, religie, gastronomie etc.
Elif Shafak a împărțit romanul în patru capitole (Înainte de meșter, Meșterul, Cupola, După meșter), iar fiecare dintre ele vorbește de o anumită etapă din viața cornacului ce-l avea în grijă pe fratele său de lapte, elefantul alb Chota. Pe măsură ce înaintam cu cititul am crescut alături de Jahan, am clădit moschei, poduri, havuze, altare, cupole alături de arhitectul Sinan, am pătimit din cauza dragostei neîmpărtășite de prințesa Mihrimah, m-am înfrățit cu bulibașa unei șatre de țigani turci, am luptat împotriva moldovenilor, am deslușit ițele încurcate de viziri, sultane, doici sau ucenici și am simțit durerea pierderii tuturor celor apropiați pentru ca la sfârșit să simt că totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine.
Mi-a plăcut că până la finalul romanului, orice mister apărut pe parcurs a fost deslușit și nu am rămas cu întrebări sau curiozități de genul “ce-ar fi fost dacă?”. Ucenicul arhitectului e o carte care te poartă lejer prin o mulțime de locuri și îți stimulează imaginația, dar pot să spun că pe mine m-a fascinat datorită faptului că înainte de-a o citi am vizitat orașul celor șapte coline și mi-a readus aminte de cum m-am simțit pe străzile Istanbulului.
