Acesta e primul articol “jurnal” dintr-o serie ce conține în total nouă articole în care am adunat gânduri și idei din excursia intitulată sugestiv Europa cu trenul. Am încercat să îmi notez ce am trăit și ce am observat în această a treia aventură pe care am avut-o în lunile mai-iunie 2025.
Destinația finală încă nu e clară în mintea mea, am un plan oarecum schițat pe laptop și momentan mă interesează doar faptul că acum începe primul concediu de anul acesta. Sunt la început de drum și încă mă aflu în București, chinuindu-mă să îndes ultimele lucruri în rucsacul de 60 de litri – de fapt volumul său e atât. Deși la prima impresie pare foarte încăpător, după ce m-am apucat să-mi fac bagajul, abia dacă am reușit să îndes 11 kilograme de haine și parcă voiam chiar mai multe, dar sunt convins că nici pe acestea nu le voi folosi pe toate.
Imediat ce termin, îmi pun rucsacul în spate și închid ușa apartamentului. Ies din blocul comunist, încă nereabilitat termic și scorojit de vreme, mă uit spre cer și mă lovește realitatea, la propriu, fix în creștetul capului: începe să plouă, zic. Vorbesc cu Mădălina și începem să chicotim. Ce bine-ar fi fost să fi ales o zi cu soare pentru startul acestei aventuri de trei săptămâni prin Europa… Dar până la urmă, n-are prea mare importanță, ne ținem de plan orice-ar fi și-i dăm înainte.
Am ales varianta logică și comodă: zburăm până la Budapesta, iar de acolo pe mai departe luăm trenul, că doar nu am cumpărat degeaba biletul Interrail despre care am să povestesc mai târziu. Acum însă, suntem în misiune: metroul de la Dristor până la Aurel Vlaicu și apoi cu autobuzul până la aeroport.
Ploaia se încăpățânează să cadă, așa că renunțăm rapid la purismul backpackerului de a circula numai cu mijloace de transport în comun și după câteva minute de așteptare urcăm resemnați într-un Uber cu direcția Aeroportul Băneasa. Îmi dau seama că asta e prima mea plecare de aici după aproape două decenii. Nici nu-mi vine să cred! Aproape că nu mai știu cum arată terminalul. Ce-i drept, l-au renovat, dar poate găsesc niște poze cu aeroportul de când am plecat în Belgia pe la 16 ani. Update: nu am găsit decât niște poze cu avionul Blue Air de atunci.
Zborul de seară spre Budapesta trece ca o clipire. Într-o oră și jumătate suntem deja pe tărâm maghiar, aproape fără să simt că ne-am ridicat de la sol. Niciun control de pașapoarte, nicio coadă, nimic din ce știam că înseamnă o călătorie în afara granițelor României. Ce-i drept, m-am simțit ca un european adevărat – asta înseamnă libertatea de circulație oferită de spațiul Schengen. Singura parte mai puțin confortabilă a fost, ca de obicei spațiul minuscul dintre scaunele avionului WizzAir, dar pentru un zbor scurt și o economie de buget considerabilă, înghesuiala e chiar foarte suportabilă și nu mai strâmb din nas.
Ajunși la vecinii unguri aproape de miezul nopții, totul a mers ca uns. În 15 minute deja aveam din nou bagajele în spate și eram urcați în autobuzul 100E care leagă aeroportul de centrul orașului. Pentru cei interesați de detalii logistice: stația e chiar în dreapta ieșirii principale din aeroport, iar biletele până în oraș costă 6 euro – se pot lua direct de la automatele de lângă stație sau din aplicația BudapestGO, dar nu vă bateți capul cu aplicația de pe acum – vă va prinde bine mai târziu pentru transportul urban când va fi nevoie de bilete pentru plimbări rapide prin oraș.
Cazarea pe care am ales-o a fost un mic apartament Airbnb care avea o cameră de 12 metri pătrați, iar alături o baie potrivită fix cât trebuie pentru cele două nopți pe care aveam să le petrecem în capitala Ungariei. Când făcut rezervarea nu știam, dar s-a nimerit să stăm în Cartierul Evreiesc, chiar lângă o sinagogă aflată la scurtă distanță față de toate punctele noastre de interes pe care doream să le bifăm. Ceva de remarcat aici pentru că nu e prima dată când mă cazez în Budapesta, multe dintre clădiri au curte interioară și-s mega interesante, mai ales pentru că de îndată ce închizi ușa de la intrare în urma ta parcă te teleportezi instant într-o oază de liniște pe când în exterior rămân haosul și gălăgia de la nivelul străzii.
Pentru mine dacă un obiectiv turistic e la maximum 20 de minute de mers pe jos îl consider suficient de aproape și aleg întotdeauna să fac puțină mișcare fizică. De cele mai multe ori nouă ne place să mergem chiar mai mult fără să ne plângem pentru că astfel reușim să fim parte din oraș și să-l descoperim așa cum este el, cu bune și cu rele.
Fiecare călător descoperă orașul în felul său. Unii aleargă dintr-un muzeu în altul, iar alții bifează atracții pe repede înainte. Eu prefer un ritm mult mai lent, să simt pulsul orașului pe jos, să privesc clădirile și oamenii, să înțeleg cum funcționează transportul în comun, să încerc și să gust din preparatele locale, să intru într-un muzeu interesant și… de ce nu?, să mă relaxez într-o cârciumă găsită-n drum cu o blondă rece și transpirată adusă direct de la frigider.
Duminica în care aveam să stăm în Budapesta urma să fie extrem de tensionată pentru noi deoarece în România erau alegerile prezidențiale, iar românii din diaspora, puteau vota începând de vineri. Așa că, după tur, am mers glonț spre Ambasada României din Budapesta și ne-am exercitat dreptul democratic cu gândul la un viitor mai curat, mai cinstit, mai european. Am votat pentru meritocrație, pentru munca onestă, pentru prosperitatea fiecăruia dintre noi, dar și pentru dreptul de a putea călători în continuare liberi în Europa. Pentru noi a fost un gest mic, dar simbolic și ne-am bucurat că am reușit să punem ștampila pe buletinul de vot chiar dacă eram plecați în afara țării.
Ultima zi a săptămânii a început din nou cu ploaie, ca o simetrie ironică față de plecarea din București, dar nu ne-am descurajat, ci am pornit tot pe jos înspre Muzeul Banilor. A fost o plimbare de aproape o oră care ne-a limpezit gândurile și care ne-a prins destul de bine. Muzeul s-a dovedit a fi o surpriză plăcută: interactiv, educativ, cu jocuri și activități financiare pentru oameni de toate vârstele. Totuși, aș fi vrut mai multe exponate fizice vizibile – mai ales bancnote vechi, documente și povești concrete despre evoluția monedei maghiare. Nu spun că acesta nu erau în muzeu, ci doar că erau cumva depozitate în niște sertare care trebuiau deschise fiecare în parte pentru a vedea ce se află în interiorul lor.
Comparând involuntar cu Muzeul Banilor din Corfu pe care l-am vizitat acum 2 ani și care m-a impresionat prin profunzimea istorică, cel din Budapesta mi s-a părut mai educativ, mai orientat spre formarea unei gândiri financiare moderne pentru tineri în sensul de a fi ancorați în realitatea monetară curentă când avem de-a face cu tranzacții bancare, cripto-monede și investiții la bursă.
După muzeu, ziua a continuat cu plimbări pe colinele Budei, în jurul Castelului, al Turnului Pescarilor, admirând Dunărea dintr-o loc aflat la înălțime. Din nou, nu m-am putut abține să fac o comparație:
În Budapesta se văd clar influențele Imperiului Austro-Ungar și pare că orașul a avut șansa de a înflori într-un mod armonios, ordonat, cu clădiri nu foarte înalte și străzi destul de aerisite. Teritoriul României, în schimb, a fost mai tot timpul un loc de convergență al marilor imperii, și mereu prins între războaie și schimbări de regim. Poate de aceea ne-am dezvoltat cu pași mai greoi.
Dar să nu încep cu victimizarea! Astfel de apucături am văzut la mai toate popoarele pe care le-am vizitat. Deși istoria e clară, toți încearcă să justifice prezentul dând vina pe conflictele din trecut și pe faptul că poporul lor a fost asuprit în timp ce era prins în conflictele momentului.
Revenind la Budapesta, orașul în sine e bine proporționat: clădirile rareori depășesc patru etaje, iar cele mai impunătoare rămân Biserica Sfântul Ștefan și Parlamentul, semn că orașul s-a dezvoltat radial și nu pe înălțime. Infrastructura e bine pusă la punct – bulevarde largi, benzi speciale pentru transportul în comun și bicicliști. În câteva cuvinte, un trafic civilizat pe care-l aștept și la București.
Am reținut și o informație interesantă din tur: Sfântul Ștefan, primul rege al Ungariei, este considerat părintele națiunii și sfânt protector al poporului. Ziua sa, 20 august, e și Ziua Națională a Ungariei, o dublă sărbătoare care reamintește poporului maghiar de rădăcinile și identitatea sa.
La fel ca aproape orice alt oraș european, și Budapesta poartă urme adânci lăsate de trecut: războaie mondiale, ocupație nazistă, regimul comunist etc. Probabil că în orice loc din Europa te-ai fi aflat în secolul XX, n-ai fi fost ocolit pericole. Holocaustul a lăsat urme grele, iar istoria dureroasă a comunității evreiești maghiare încă se resimte. Poveștile pe care le-am auzit încă mă cutremură și nu cred că realitatea cumplită din trecut ar putea fi cuprinsă vreodată în cuvinte.
Ca o amintire în memoria oamenilor care au murit înecați în Dunăre din cauza holocaustului stau drept mărturie zeci de perechi de pantofi din metal amplasați pe malul stâng al fluviului, în apropierea Parlamentului. Astăzi e un loc în care turiștii se adună și îl fotografiază în fugă, alții se schimonosesc încercând să se pună cu picioarele în aceste încălțări, dar toată lumea ar trebui să cunoască ce reprezintă de fapt acest loc.
Am fost surprins să văd că în fața Casei Terorii (House of Terror / Terror Háza Múzeum), pe Bulevardul Andrássy există și o bucată din zidul Berlinului alături de un alt monument care se numește „Cortina de Fier” și este realizat dintr-un perete de lanțuri grele simbolizând separarea Europei de Este de Europa de Vest.
Întorcându-ne tot la excursia noastră, în ultima seară, am descoperit Szimpla Kert – un așa-numit ruin bar, un fel de combinație între Expirat și Stuf din Vama Veche, tot ceva hipsteresc unde sunt adunate la un loc mai multe baruri și unde se întâmplă tot felul de evenimente.
Acolo am sărbătorit terminarea alegerilor prezidențiale din România și victoria lui Nicușor Dan împotriva extremistului George Simion. Am sărbătorit pe model globalist un shot de Unicum și cu un pahar de cidru Strongbow la pint cum nu am mai băut din 2006 când mă aflam într-un city break la Londra. De menționat aici că Strongbow-ul la pint e mult mai bun și nu are nicio legătură cu cel la sticlă care se comercializează în România. La fel de interesant ca Szimpla-Kert a fost și zona de lângă, unde se vindeau diverse tipuri de mâncare (langoș cu diverse sortimente, sandvișuri, gulaș etc.) în ideea că într-un loc mergeai să consumi alcool și să te distrezi, iar când te rodea stomacul fugeai repede să mănânci ce aveai poftă.