M-a lovit revelația din nou. E 1 martie și minunea s-a întâmplat tot în metrou. Un el și-o ea plini de dragoste pătimașă dis-de-dimineață se pupau mai ceva ca doi porumbei în văzul lumii stârnind priviri pline de repulsie din partea celorlalți călători. Ea, cu belciug în nas, iar el cu cercel în ureche. Ea blondă, el șaten. Ambii cu părul lung prins într-o coadă de cal, doi liceeni prea îndrăgostiți ca să le pese de părerile altora.
E plăcut să fii martorul iubirii a doi străini, doar că ceea ce am văzut în dimineața asta nu prea se cheamă iubire. Poate doar obsesie căci a pupa pe cineva de 50 de ori într-un minut nu știu dacă se cheamă altfel.
Prin gimnaziu aveam un profesor de română care, la una dintre lecțiile sale, ne-a spus că dragostea e un sentiment intim ce aparține doar celor doi îndrăgostiți și ar trebui să se trăiască doar în privat.
Într-adevăr, ar fi frumoasă și expunerea aceasta pe care au practicat-o cei doi tineri în metroul de dimineață plin de corporatiști, doar că ar fi frumoasă numai dacă gestul ar fi unul tandru care să denote o afecțiune clară, nu mozoleli acompaniate de plescăitul buzelor. Pupatul în public ar trebui să fie o dovadă a afecțiunii și o confirmare a afecțiunii reciproce, însă nu când se întâmplă într-un stil maniaco-obsesiv.
