E duminică dimineața. Mă trezesc pe la 9 și simt că mi-e foame. Nu am chef să gătesc, așa că mă hotărăsc instant că e momentul să mă ridic din pat pentru a merge spre un mic local pe care mi l-a recomandat de un prieten, fix în buricul târgului .
Până plec de acasă se face 9 și jumătate, dar știu că nu fac mult cu metroul până la Universitate, așa că nu mă grăbesc să prind una din puținele mese de la Papila, mai ales când știu că bucureștenii preferă să lenevească mai mult duminică dimineața.
După ce ies de la metroul de la Universitate merg agale pe stradă, inspir fără poftă și plin de dezgust aerul poluat amestecat cu fumul mașinilor și privesc zidurile clădirilor din jur. Toate par negre și urâte, de parcă ar fi clădiri părăsite și nu s-ar îngriji nimeni de ele.
Mă gâdesc că micul bistro e aproape de metrou și că n-ar trebui să îmi ia mai mult de 5 minute. După ce ajung în rondul de la C.A. Rosetti cotesc dreapta pe străduța cu Papila și mă lovește fix în nas un miros puternic de pișat. Inspir involuntar și plin de dezgust duhoarea, iar apoi traversez pe partea cealaltă dorind să evit mirosul. Dacă la 20 de grade se simte așa, oare cum era astă-vară când erau aproape 40 de grade în mijlocul Bucureștiului?
După cum anticipasem, bistro-ul nu e plin. Mă pun la o masă de înaltă cu două scaune, iau meniul să comand o cafea și ceva de mâncare și admir decorul minimalist al încăperii. Pare că mizeria de afară nici nu mai există aici, fiecare obiect e la locul lui, iar mâncarea arată într-un mare fel și are un gust foarte bun. Nu e multă, dar e suficientă cât să țină de foame și să nu te doară burta de cât ai băgat în tine. Filmul ăsta e din altă lume, diametral opusă față de ce am trăit afară.
Plătesc cu cardul și mă îndrept ușor spre un anticariat cu cărți noi în limba engleză ce au prețuri cuprinse între 5 și 8 lei. Stau puțin pe gânduri și mă întreb oare cum reușesc să aibă aceste scoruri când numai hârtia poate costă mai mult. Nu insist pe gândul acesta pentru că nu e treaba mea ce fel de strategie de business urmăresc proprietarii sau de unde achizitionează ei cărțile astfel încât să mai aibă și profit la aceste prețuri derizorii.
După ce pierd și aici jumătate de oră ies din nou pe stradă și îmi arunc privirile pe gardul Spitalului Colțea care e plin de grafitti, apoi îmi amintesc că scările rulante de la metrou erau și ele scrijelite de te miri cine fără a avea vreo noimă. Îndrăznesc să-mi arunc privirea și pe clădirile din dreapta mea și nu mare mi-e surpriza când observ aceleași mizerii desenate la voia întâmplării, fără niciun sens.
Trebuie să recunosc că a face grafitti e o artă în sine când artistul vrea să transmită un mesaj sau când acesta înfrumusețează un loc, dar nu și când orice puștan ce ține în mână un spray cu vopsea se apucă să împroște cu ea pe ziduri pentru a crea niște mâzgăleli sinistre.
După ce termin toată aventura prin oraș, mă întorc acasă și oricât m-ar durea îmi dau seama că trăim într-un oraș urât în care oamenii sunt ignoranți, leneși și lipsiți de orice preocupare pentru o viață mai frumoasă. Nu toți, dar o mare parte, da.
Iar asta se vede zi de zi în Bucureștiul contrastelor când:
- unii se zbat să dea înainte, iar alții stau degeaba
- unii merg să voteze, iar alții se pișă pe el de vot
- unii vor să evolueze, iar autoritățile și birocrația îi împiedică
- unii stau la semafor, iar alții fentează regulile pe linia de tramvai
- unii strâng gunoaile în mașină, iar alții le aruncă pe geam
- etc.
Exemple sunt multe și lista poate continua la nesfârșit. Depinde doar de noi cum alegem să ne comportăm și cât de civilizați dorim să fim. Orașul ăsta e așa cum ni-l facem fiecare, puțin câte puțin.
P.S.: Nu am făcut poze. 🙁
Sursă foto: http://boulevardsaintlaurent.com