Fiecare ființă umană își dorește să fie fericită. Acesta e scopul fiecărei persoane. Indiferent de natura sa. Indiferent de mediul social, apartenență etnică sau religioasă, valorile morale sau concepții fiecare dintre noi ne dorim să cunoaștem fericirea. Pentru fiecare dintre noi aceasta înseamnă cu totul și cu totul alte lucruri decât cei apropiați nouă. Asta e un fel de a ne diferenția ca și indivizi, e ceea ce ne conferă, într-o oarecare măsură, o identitate.
Fericirea poate fi descoperită prin multe mijloace și pe multe căi deoarece nu toată lumea simte și trăiește la fel. Dacă o persoană vede fericirea într-un colț al naturii, se prea poate ca o alta să vadă propria-i fericire chinuind un biet animal. Noțiunea de fericire e una abstractă și ține, după părerea mea, de felul de a percepe lucrurile al fiecărui individ în parte. De multe ori această fericire se confundă cu satisfacția pentru că în acele momente euforia începe să ne acapareze și ne întunecă judecata.
Consider că fericirea nu are o durată anume. Poate să dureze o fracțiune de secundă sau poate să dureze ani de-a rândul. Se spune ca serotonina e hormonul fericirii, dar nu avem în fiecare clipă un instrument la îndemână pentru a măsura nivelul de serotonină, deci cred că pentru a măsura durata sau cantitatea de fericire a unui individ depinde de fiecare în parte; cum percepe anumite evenimente sau trăiri și câtă importanță le dă.
Multă lume spune că fericirea vine din lucruri mărunte cum ar fi o adiere de vânt încărcată cu un miros anume ce încă persistă în mintea noastră de când eram copii, un joc lipsit de sens, un strigăt în mijlocul pustietății unde nu ne aude nimeni, etc. În opinia mea, pentru a putea fi cu adevărat fericit, trebuie să renunți la prejudecăți să uiți în ce lume trăiești și pur și simplu să trăiești fiecare clipă la intensitate maximă. E un fel de “Carpe diem“, dar asta ar însemna să trăiești și bune și rele, iar pentru mine fericirea nu are cum să vină din lucrurile rele. Acest sentiment rezultă din selecția lucrurilor care au o anumită valoare pentru noi, lucrurile cărora le dăm importanță.
Ascultam mai demult o prelegere despre fericire și acea persoană spunea că “pentru a fi fericit nu trebuie să fii lucid” și tind să îi dau dreptate căci luciditatea înseamnă să analizăm tot ceea ce trăim, iar acest fapt ne face să ne îndepărtăm de adevăratul sentiment la care râvnim cu atâta înverșunare. Respectivul mai spunea că noi, oamenii, de fapt nu căutăm fericirea, ci sensul ceea ce ne motivează pe noi să mergem mai departe. Starea de fericire nu e un scop, ci rezultatul pe care îl urmărim, adică un fel de satisfacție valorică adică o stare afectivă ce nu are nicio legătură cu moralitatea sau cu luciditatea.
Pentru a fi fericită, o persoană nu ar trebui să aibă așteptări pentru că în acest fel ar putea să fie dezamăgită, iar fericirea nu ar mai fi decât o iluzie la care doar visează. Numai renunțând la o parte din tine poți ajunge să fii cu adevărat fericit, căci altfel sentimentul de fericire se disipează rezultând o stare ce te apasă.
Consider că fericirea e un fel de hrană pentru sufletul fiecăruia care vine pe neașteptate și stă cât timp îi îngăduim noi, iar cel mai întâlnit indicator al fericirii e zâmbetul unei persoane. Singurii care sunt responsabili de fericirea noastră suntem noi înșine și nu ar trebui să căutăm în altă parte ceea ce putem să ne luăm și singuri.
Notă: Textul a fost scris acum câțiva ani, dar încă reprezintă viziunea mea de atunci
Sursă foto: pixabay.com