Dacă cel puțin 20% din ce scrie Mihai Pacepa în cartea sa e adevărat și autorul nu fabulează, atunci comunismul instituit de Nicolae Ceaușescu e chiar mai negru decât credeam până acum.
Fiind născut după revoluție, tot ce am auzit despre comunism a fost din poveștile bunicilor și ale părinților, iar aceste povestiri se rezumau cel mai mult la viața trăită de ei sub dictatura lui Ceaușescu pe plan intern. Niciodată nu s-au referit la viața din afara României pentru că nu au ieșit din țară, regimul comunist nu le dădea voie.
În timp ce citeam cartea scrisă sub forma unui jurnal de către generalul Pacepa, mi-a trecut prin minte ideea că o țară nu poate să fie altfel decât conducătorul său, iar România nu avea cum să facă excepție de la regula asta mai ales că autorul aflat mai mereu în preajma lui Ceaușescu ne relatează că acesta se ocupa, printre altele, și de furtul secretelor și tehnologiilor noi din toată lumea. La fel făceau și românii care la urma lor furau fiecare de pe unde puteau, iar metehnele acestea nu s-au schimbat prea mult până în ziua de azi.
Nicolae Ceaușescu nu fura pentru el, ci pentru România. Asta era motivația lui. Printre alte îndeletniciri mai puțin ortodoxe se aflau traficul de droguri și de persoane (preponderent evrei), spionajul industrial, asasinate la comandă pentru cine era împotriva regimului comunist, înscenări și otrăviri pentru antagoniști etc. Toată România era de fapt domeniul personal al lui Ceaușescu și nimic nu se întâmpla fără ca el să știe ori să comande.
Cartea pare desprinsă parcă dintr-un roman polițist și uneori am avut impresia că Pacepa fabulează pentru că mi s-a părut că nu avea cum să țină minte atâtea detalii câte descrie, mai ales că aproape fiecare persoană din România trăia într-o societate înțesată cu microfoane și era supravegheată strict de organele securității.
Chiar și notate pe hârtie într-un jurnal, relatările din “Orizonturi roșii“, ar fi putut fi descoperite de Securitate și nu cred că cineva aflat la acel nivel ar fi riscat așa ceva, deci e un pic susceptibilă veridicitatea tuturor faptelor. Probabil multe se pot sau au fost chiar verificate, însă cele mai mici detalii ori dialogurile pot fi atribuite cu ușurință genului beletristic.
La fel, caracterizările soților Ceaușescu par a fi fost mult exagerate. Dacă Nicolae era conducătorul suprem înzestrat cu inteligență, tact și viclenie, atunci Elena era la polul opus, needucată, plină de sine și parvenită. În carte pare că Pacepa are o oarecare admirație pentru președintele Ceaușescu și o repulsie totală față de Elena încât trimite cititorul cu gândul că moartea lor ar fi survenit într-o oarecare măsură din cauza ambițiilor și sfaturilor prostești ale Elenei.
Pentru cine nu a trăit în comunism și vrea să vadă cum erau acele vremuri cred că lectura aceasta e un punct foarte bun de pornire. Iar dacă auziți pe cineva că deplânge acel regim îi puteți aminti cum trăiau românii și cum trăia “cel mai iubit fiu al poporului”, cât de spionați erau și ce lipsuri imense avea România pe plan intern, că România și Iugoslavia erau singurele țări care nu aveau televiziune color din cauză că “le vin idei” românilor, după cum spunea Elena Ceaușescu.
Dincolo de faptele ce-i privesc pe Elena și Nicolae Ceaușescu, autorul ne spune spre finalul cărții sale că la două săptămâni după ce a defectat, presa occidentală anunța “cea mai mare remanieră guvernamentală din istoria României”. Mihai Pacepa își atribuie o grandioasă lovitură dată lui Nicolae Ceaușescu și ne dezvăluie că s-au înlocuit 4 membri ai Comitetului Politic Executiv, o treime dintre miniștri și 22 de ambasadori români” din cauză că aceștia erau ofițeri sau referenți conspirați care se aflau pe ștatul de plată secret al lui Ceaușescu.
Când am reușit să întorc și ultima pagina, am simțit o ușurare. Nu pentru că am terminat de citit, ci pentru că după ce am trăit prin intermediul lecturii o bucățică din viața intimă și publică a ceaușeștilor, parcă totuși a fost un pic cam mult dezgust cauzat de modul în care aceștia se jucau de-a Dumnezeu cu toată lumea.
