De vreo săptămână și ceva trag de mine să isprăvesc povestea asta, dar odată cu căldura de afară s-a instalat și lenea, iar astăzi am prins o zi mai puțin toridă; așa că încep să depăn amintiri din nou.
Ultima dată mă găseam la Sighișoara, oraș medieval autohton (am mai văzut că ar mai exista unul și prin India) și mă pregăteam de plecare. În a treia zi de călătorie pe meleagurile României ne-am urcat în mașină și am apucat-o spre Alba-Iulia, mare cetate și castru roman (Apulum), dar am ocolit puțin pentru a ajunge și în Câlnic. Aici ne-am oprit pentru a vedea cetatea fortificată construită de sașii transilvăneni, care, nu degeaba, este înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Ajuns înăuntrul cetății, am simțit din nou că pășesc într-o altă lume, o lume de acum câteva secole, plină de liniște, armonie și relaxare, unde zgomotul mașinilor și al tehnologiei nu ajungea.
După aproape un ceas în care am admirat cetatea am plecat spre Sebeș, iar de acolo spre Alba-Iulia. Nu a durat mult să ajungem, deoarece drumul foarte bun ne-a permis să ne deplasăm cu o viteză considerabilă spre Cetatea Alba-Iulia. Am mai fost aici acum mulți ani, într-o excursie organizată de profesorii de la școală, dar copil fiind nu am rămas cu prea multe amintiri. Acum a fost cu totul altceva, căci excursia plănuită dinainte își avea propriile obiective și astfel am vizitat: Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică, Cetatea și Monumentul Răscoalei ţărăneşti. Demn de menționat e faptul că aici este înmormântat Iancu de Hunedoara. Nu plănuiam să fac turul cetății, dar după ce am mâncat la restaurantul medieval din cetate am avut chef de plimbare. Am regretat amarnic pentru că am dat ocol întregii cetăți în timp ce soarele arzător ne încrețea frunțile. Cu toate că regret că nu am prins schimbarea gărzii, am rămas cu o impresie plăcută de la Alba-Iulia.
Cum ziua nu era nici pe departe terminată și cazare nu găsisem în bătrânul oraș, ne-am decis să mergem spre Deva pentru că și acolo e o cetate pe un vârf de deal. Tin minte că într-una din excursile organizate de profesorii de la școală am trecut fix pe lângă Deva, iar din depărtare se vedea cetatea așezată deasupra orașului ca să-l vegheze, dar atunci am rămas doar cu uitatul urmând să o vizitez mai târziu pentru a putea admira priveliștea superbă ce mi s-a înfățișat înaintea ochilor. Cât despre cetate, era în renovare și pentru a ajunge sus am urcat cu telecabina. Nu am stat mult pentru că nu se putea vizita decât o mică parte și din această cauză am plecat spre Hunedoara pentru a înnopta.
Am găsit cazare repede, la un preț convenabil și condiții mai mult decât decente astfel încât am adormit aproape imediat. Se simțea oboseala și aveam nevoie să-mi refac forțele, pentru că a doua zi am plecat spre Castelul Corvinilor. Pe cât de frumos este în exterior, pe atât de gol e în interior. Aceasta e impresia pe care mi-a lăsat-o vizita acolo, pentru că în comparație cu Castelele Bran sau Peleș, acesta este foarte puțin amenajat și, parcă, nu are acea încărcătură istorică pe care te aștepți să o simți. Cum eram mai tot timpul pe grabă, deoarece voiam să vedem cât mai multe locuri în acea zi, am fugit repede spre Rezervația de Zimbri de la Hațeg, unde am rămas plăcut surpins să aflu că acum găzduiește nu mai puțin de 12 zimbri. Cei mai mari și cei mai bătrâni dintre ei emanau o forță de neimaginat și păreau cumva mândri că se găsesc pe stema României. O singură privire de-a lor impunea respect și nu aveai decât să te pleci înaintea lor dacă era să te găsești numai tu cu unul dintre aceștia.
M-am simțit mândru și fericit că încă se mai găsesc zimbri pe plaiurile țării noastre, pentru că în trecut aceștia au fost vânați cu sălbăticie până aproape de dispariție. După vizita de la Hațeg am fost nevoiți să facem un mic ocol pentru a ajunge într-un loc plin de încărcătură istorică, deoarece, odată cu întemeierea acestei așezări, a început să ia naștere poporul român. E vorba despre Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala Daciei romane, situată la 40 de kilometri de Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei de dinainte de războaiele de cucerire ale romanilor. Gânduri pline de mândrie și de patriotism m-au invadat acolo, fiindcă aveam în fața ochilor ruinele vechi de aproape 2000 de ani ale strămoșilor mei. Acesta este unul dintre locurile care mi-a plăcut și m-a impresionat foarte mult în această mini excursie. Am simțit “Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman, / Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian!” (“Deșteaptă-te române”, Andrei Mureșanu).
Cât am stat la Sarmizegetusa, am trăit fiecare moment la intensitate maximă. Aș fi rămas acolo doar ca să dorm printre ruine, lângă pietrele vechi pe care au pus mâna atâtea generații de oameni în trecut, dar timpul ne-a presat din nou și a trebuit să mergem mai departe, spre sfârșitul călătoriei, pe drumul cel mai înalt din România ce șerpuiește pe crestele Munților Parâng, și anume Transalpina. Multă lume încearcă să compare Transfăgărășanul cu Transalpina, dar din punctul meu de vedere aceste două trasee nu pot fi comparate, deoarece fiecare are minunățiile și frumusețile sale. Am reușit să ajung la această concluzie, pentru că am reușit să văd ambele trasee în doar câteva zile. Cum totul este despre senzații și trăiri, pot spune că mergând pe Transfăgărășan am simțit adrenalină datorită drumului întortocheat, iar pe Transalpina am simțit că sunt deasupra lumii, printre nori.
Plimbarea noastră s-a încheiat după ce am trecut de stațiunea alpină Rânca și mărturisesc că această “summer trip” a fost despre vizitarea obiectivelor turistice și despre descoperirea țării mele. Nu vreau să încep să vizitez alte țări înainte să îmi cunosc propria-mi patrie, pentru că România are multe de oferit și ne surprinde întotdeauna cu peisaje și povești demne de un neam străvechi.
UPDATE: